Geografie umană

Soarele strălucea peste intinderea pământului marginită de albastrul cerului pictat pe ici şi colo cu mici nori albi şi gri. Privirea se cobora asupra ierbii ce reflecta lumina şi încerca să cuprindă totul dintr-o singură încercare, vedea verdele intens din părţile umbrite ce cotrastau cu suprafaţa expusă luminii orbitoare, unde verdele parea facut din sticla mată colorată. Parcă era un vis ce zbura liniştit peste somnul diafan al lumii. Ce pot eu să ofer este o poveste pierdută printre oameni. Aş vrea şi eu să-i ştiu începutul, poate chiar sfârşitul, cine ştie ... Vorbim, iar eu nu pot vorbi decât la prezent, aşa că, voi cânta, lăudând măreaţa adiere a vieţii.

Se făcea că odată, printre firele de iarbă, o mică creatură se născu în soarele dimineţii. Oare era frumoasă? Oare era urâtă? Tu ştii? Micuţa creatură se uită repezit în jurul ei şi descoperi că fibra verde a firului de iarbă e revoltător de mândră, cu adevărat o campioana de invidiat şi atunci micuţa creatură grăi:

-       Sunt o laşă, nici ca tine nu pot fi, iar tu eşti la fel ca ceilalţi, eşti tu însăţi, iar eu sunt singură. Vreau să fiu în locul tău, vreau să uit de mine, neputincioasa.

Şi, micuţa se tîrî disperată şi aparent total distrusă de vederea lănciilor verzi aruncate mândru şi senin în vazduh.

-       De ce, strigă ea, sunt cea mai mică, iar toţi mă domină? De ce? Ce v-am făcut eu vouă să mă aruncaţi atât de jos? De ce nu îmi răspundeţi?

Ȋnsă foşnetul blând al vântului aplecă cu o măiastră adiere vârfurile ierbilor, obligând micuţa creatură să remarce cu disperare:

-       Sunt chiar o proastă? Faceţi aceste temenele atât de pline de stil; ce, eu nu ştiu că sunteţi ca şi mine nişte falşi? Teatru de doi bani, măşti lacome gata să mă facă să spun ca şi ei... Ei bine, nu o voi face!

Dar nimeni nu-i răspunse. Săraca micuţă creatură alergă cât o ţinură plămânii ei mici şi se ascunse de soarele strălucitor sub o frunză veştedă şi găurită.

-       Aici măcar nu mă mai vede nimeni! Orice ar zice făloşii cei verzi nu sunt o complexată şi nici o frustrată, nu, nu, nu şi nu!

Plânse cu obidă şi printre sughiţiri opintite reluă:

-       Voi găsi eu pe cineva care să mă placă, le voi arăta că pot gândi înţelept, îi voi pune eu la punct.

Şi cu astfel de gânduri mari în căpuşorul ei mic se porni să străbată o creangă putredă de copac. Pentru, ea, acea ramură părea mare cât o planetă, lungă, groasă, imensă, tocmai bună de lovit. Lovi creanga cu năduf, iar zgomotul înfundat o făcu să se lanseze într-o nouă tiradă internă.

-       Da, gândi micuţa, voi sunteţi vinovaţi de ceea ce sunt. De nu eraţi aşa de meschini mi-aţi fi zis de dinainte. Ȋnsă acum vă desfid să mai spuneţi ceva.

Cocoţată acum pe un nod de pe ramura ruptă, făcu o mişcare neîndemânatecă şi se prăbuşi într-o gaură din creangă. Gaura era prea mică pentru soarele luminos, însă mare şi întunecoasă pentru fiinţa cea voinic cugetătoare.

-       Ah, repede m-aţi înfrânt, condamnă ea. Dacă nu puneaţi grota aceasta aici vă arătam eu vouă. M-aţi făcut răutăcioasă, voi cu speculaţiile voastre! Naivă mai sunt, naivă şi... după o clipă de tăcere continuă. Dacă sunt alintată e tot vina voastră, trebuia să mă lăsaţi aşa cum eram capabilă să fiu!

Ȋnspăimântată alergă, se izbi de pereţii când moi, când duri ai găuricii şi orbecăind se lamentă cu glasul ei firav:

-       M-aţi umplut cu toate formele negative de caracter, m-aţi transformat într-o haznaaaa!

Micuţa creatură, plânse lung, icnit iar pieptul i se ridica în pas cu suspinele cei întrerupeau durerea. Nici o mângâiere, nici un cuvânt prietenesc de nicăieri. Era singură cu ea însăşi.

Dintr-o dată, imenşi balauri-şerpi-păroşi se năpustiră direct spre ea. Mişunau înspăimântător, cu gurile larg deschise , forfecând din mandibulele de oţel cu care-i înzestrase natura. Ȋntrega lume părea că a încremenit suspendată într-n moment de teamă supremă, iar micuţa creatură, de spaimă, nu mai mişcă deloc, respiraţia-i părând ai fi încetat definitiv. Cu gura rămasă deschisă, cu un firicel de salivă scurgându-i-se încet şi cu inimioara-i pierită asista terifiată la spectacolul ce se desfăşura înaintea ochilor ei. Uriaşele monstruozităţi, încet, încet, parcă fiecare mânate de un demon interior se sfâşiară pe dinăuntru şi din pieile despicate, un curcubeu de culori izbucni spre o lumină mai înaltă! Erau fluturi, albi, galbeni, roşii, albaştri şi fosforescenţi, picături divine, înaripate şi eterice.

După şocul de rigoare, micuţa creatură decretă înverşunată:

-       A-ţi văzut? Voi mă faceţi să gândesc superficial, voi îmi arătaţi monştri, iar eu bineînţeles  văd monştri. Acum de ce sunt fluturi şi nu monştri?

Fără pauză, plină de vigoare şi  tensiune, articulă clar:

-       Totul e trecător, vid, gol, nimic, prostii. Prin urmare eu voi alege ce va fi:

Ȋn primul rând vreau o linişte, să fie mare, albă, multă şi plină de găuri ca să pot privi prin ea în siguranţă afară.

Ȋn al doilea rând să-mi daţi o casă unde să mă pot odihni, să mă pot ascunde; unde să pot să pot să am sentimentul de a fi acasă la mine.

Ȋn al treilea rând nu vreau să mai aud de voi! De acum nu mai depind de voi! De aerul vostru, de hrana voastră, de predicile voastre, de cuvintele voastre.

Ȋn al patrulea rând să nu mai aud nimic! Spuneţi ce vreţi, eu nu mai ascult, deoarece ştiu deja tot şi nu mă mai interesează decât acel ceva ce o să mă mulţumească când îl voi găsi

Ȋn al cincilea rând, trebuie să găsesc eu lucrul, drumul spre lumină! Şi ce împăcată voi fi atunci, veţi vedea voi!

Trăgandu-şi sufletul şi răsuflând adânc din micuţul piept, micuţa creatură reluă cu o voce surdă:

-       Voi m-aţi rupt în două, nu mai vreau război, cu mine însumi, vreau Totul, pricepeţi? Voi nu mi-aţi dat nimic, chiar nimic!

Şi acum, puţin cam obosită, bolborosi:

-       Ajung eu la linişte şi pace, la mulţumire, am să mă detaşez eu de voi, netrebnicilor!

-       M-aţi învăţat cuvinte şi iar cuvinte, iar în întunericul ăsta, nici unul din ele nu luminează.

Apoi, flămândă, însetată şi încă puţin speriată micuţa creatură îşi continuă drumul. Ȋntâmplarea, bat-o vina, rupse creanga  chiar nu departe de găuricea unde iniţial căzuse şi ea, cea înverşunată doar în minte şi în inimă dar nu şi în sufletu-i primordial, se prăvăli a doua oară în gol. Ȋnsă de data aceasta, căzu direct afară, pe sol, lângă vechii ei inamici, firele de iarbă. Se uită o ultimă oară la ei şi îşi puse căpuşorul jos căzând parcă într-un somn adânc.

Afară soarele se grăbea să­-şi stingă caleaşca, iar roibii săi se prefăcură într-o mare de sânge. Fără să ştie, micuţa creatură, îndeplinindu-şi sorocul celor câteva ore se stinse repede, repede sărmana. Căci uitasem eu să va spui, micuţa creatură, nu era altceva decât o efemeridă. Sărăcuţa-i minte se spulberă în vânt şi dintr-o dată, un mic fir de iarbă, răbdător, împinse fragilul corp deoparte şi cu tenacitate, mulţumit că a ajuns, se pregăti să se înalţe înţelept şi calm înspre cerul albastru închis ce mai păstra reflecţii roşiatice de la apusul de soare. El nu dorea nimic şi nu impunea nimic lumii. El se înălţa pur si simplu, aşa precum propria-i natură îi impunea. Asta era, de ce să fie oare altfel?

***

 A descoperi libertatea în mijlocul ţintei, este ca şi cum finalul ar exista vreodată, ca şi cum viitorul ar fi real din perspectiva prezentului.

For my friend Florin