Iniţierea prin interlocutor

Nu se poate spune că omenirea a dus vreodată lipsa de iniţiaţi.

Ȋntr-o zi mohorâtă ce nu promitea mai nimic, am decis să-mi abat calea şi să accept cu inima deschisă posibilitatea iniţierii prin altul.  Şi uite aşa am ajuns prin peregrinările mele  la un renumit centru de vindecări spirituale localizat la parterul unui bloc ce avea afişat la intrare un semn profesional, iluminat corepsunzător ce indica: Centru de Terapii complementare. Bat cuviincios la uşă şi intru calăuzit de individ înalt şi cu un şchiopătat vizibil. Nasul lui acvilin şi zâmbetul aparent profesional mă transportă parcă într-o lume paralelă. Spun aparent pentru că senzaţia de ireal mă încerca la greu. Ȋmi indică un scaun pe care să mă aşez şi dispare într-o altă cameră. Rămân singur să ascult în tăcere, zgomotul străzii.

Nu după mult timp, o uşă interioară se deschide şi intră impetuos în holul apartamentului, o femeie în vârstă, de cel mult 50 de ani, cu părul lins, grizonat. Fără un preambul elaborat se fac prezentările şi, ca de obicei descopăr cu stupoare că nu-i reţin numele. Într-o evidentă agitaţie motorie noua venită începe să turuie:

-          Parcă ne-am mai întâlnit, îmi păreţi cunoscut! Să ştiţi ca viaţa întodeauna aduce pe cei în nevoie la cei ce ştiu şi pot oferi ajutor. Mi-aţi fost recomandat cu căldură şi am înţeles că sunteţi avansat ca şi noi în cele sapieţiale.

-          Se prea poate, reuşesc să îngaim, într-o pauză de respiraţie a interlocutoarei.

-          Să ştiţi că nu întâmplător ne-am şi aşezat sub forma acestui triunghi, este un simbol divin, iar doamna, mai are puţin doar puţin, spune noua venită şi arată cu indexul şi degetul mare de la mâna dreaptă o mica deschidere. Doar puţin şi datorită deschiderii dumneaei extraordinare va ajunge acolo numaidecât. Reuşesc să văd prin uşa intredeschisă a unei camere adiacente, o altă femeie, cam de aceeaşi vârstă, ce asculta cu reverenţă şi absorbea cuvintele cu o respectuoasă religiozitate.

Va ajunge „acolo unde”, gândesc eu şi o privesc pe amfitrioana apartamentului transformat în cabinet de terapii complementare. Revin la conversaţie şi aud şi numele doamnei în cauză:

-       Ea este doamna Gurgică Esperanţa, zice ea cu o mândrie profesională. Nu reuşesc să-mi continui ideea de localizare a ajungerii mai sus pomenite şi amfitrioana explodează într-o tiradă violentă, parcă intenţionată să depăşească nivelul auditiv normal al unei conversaţii de apartament. Să ştiţi că şi dumneavostră, mi se adresează după complimentarea tămâioasă a d-nei Gurgică, sunteţi… şi făcând o mică pauză dacă vă scanez…

În acest moment lasă capul pe spate, ca şi cum ar apăsa întrerupătorul de la lumină, cu ochii parţial închişi şi revenind, continuă uitându-se la mine:

-       Aveţi probleme cu dinţii, deoarece nervii trigemeni sunt afectaţi, nervii de la faţă, ţine să traducă specialista în limbaj natural gesticulând în ajutorul completării, aveţi probleme şi cu nasul.

-       Da, zic eu şi revin anemic şi zâmbitor în dialog, fără să menţionez că nasul meu face toţi banii, adică nu are nimic, la fel şi dinţii mei.

-       Dar să ştiţi că  pot să vă spun mai multe, acum aştept însă trei doamne la care li s-a făcut rău în biserică la slujbă şi am fost rugată să le ajut chiar de către preot. Mulţi oameni au închisă iniţierea şi de aceea nu au acces, însă acum totul se poate. Uitaţi-vă la vremea când trăiam sub Ceuşescu, noi n-am dorit să mâncăm soia dar acum toată lumea o face şi fără să-i forţeze nimeni.

Desigur că legătura dintre soia şi închiderea iniţierii rămâne să o stabilesc singur. Poate referinţa la un post vegetarian ar deschide căi spre înţelegere, dar de unde şi până unde materia grosieră permite muritorului de rând accesul la o nouă stare de conştiinţă nu se poate decela în acest moment în mod clar. Desigur că răspunsul este bine aşezat în circumvoluţiunile atotvăzătoarei, fără a mai numi tactul şi delicateţea ofertei de citire a aurei subsemnatului făcută cu dezinvoltură şi afişare superioară.

-       Dar sper să ne întâlnim cu toţii şi să ne ajutăm, căci împreună vom face…Şi aici se opri brusc şi mă abandonă fără nici un preambul.

În aceste moment emerg din spaţiul uşii exterioare, trei doamne, toate între 55 şi 65 de ani, bine îmbracate, parfumate şi corect rujate. Veniseră la terapeuta văzătoare care aranjează, după spusele ei, chakrele şi oferă iniţierea atât de necesară.

Amfitrioana se scuză rapid faţă de mine, se descalţă rapid de pantofii negri cu toc şi le indică cu un gest suveran celor noi venite să se descalţe apoi se îndreaptă valvârtej cu tot cu ele spre ultima cameră a apartamentului unde se afla şi un pat. Profit de împrejurare şi articulez rapid către d-na Gurgică Esperanţa, ce venise înre timp lângă noi:

-       Cum o cheamă pe d-na că nu am reuşit să reţin numele, mă scuz eu cu o mimică neajutorată.

-       Mărtuţa, şopteşte Esperanţa. Mărtuţa Spin.

-       Ah, Mărtuţa Spin, repet şi eu uimit de potriveala numelui. Apoi, mă ridic grăbit, îmi iau la revedere în stil Caragiale de la tot cuconetul şi dispar în ziua ce urma să mă întâmpine, bucuros că iniţierea mea fost amânată pentru o altă dată făgăduită în viitor.  Ca şi conversaţia în sine, am rămas cu multe întrebări, dar am decis, că răspunsul la ele nu ar ilumina pământul sau cerul...

Image: http://www.britannica.com/topic/rite-of-passage

Geografie umană

Soarele strălucea peste intinderea pământului marginită de albastrul cerului pictat pe ici şi colo cu mici nori albi şi gri. Privirea se cobora asupra ierbii ce reflecta lumina şi încerca să cuprindă totul dintr-o singură încercare, vedea verdele intens din părţile umbrite ce cotrastau cu suprafaţa expusă luminii orbitoare, unde verdele parea facut din sticla mată colorată. Parcă era un vis ce zbura liniştit peste somnul diafan al lumii. Ce pot eu să ofer este o poveste pierdută printre oameni. Aş vrea şi eu să-i ştiu începutul, poate chiar sfârşitul, cine ştie ... Vorbim, iar eu nu pot vorbi decât la prezent, aşa că, voi cânta, lăudând măreaţa adiere a vieţii.

Se făcea că odată, printre firele de iarbă, o mică creatură se născu în soarele dimineţii. Oare era frumoasă? Oare era urâtă? Tu ştii? Micuţa creatură se uită repezit în jurul ei şi descoperi că fibra verde a firului de iarbă e revoltător de mândră, cu adevărat o campioana de invidiat şi atunci micuţa creatură grăi:

-       Sunt o laşă, nici ca tine nu pot fi, iar tu eşti la fel ca ceilalţi, eşti tu însăţi, iar eu sunt singură. Vreau să fiu în locul tău, vreau să uit de mine, neputincioasa.

Şi, micuţa se tîrî disperată şi aparent total distrusă de vederea lănciilor verzi aruncate mândru şi senin în vazduh.

-       De ce, strigă ea, sunt cea mai mică, iar toţi mă domină? De ce? Ce v-am făcut eu vouă să mă aruncaţi atât de jos? De ce nu îmi răspundeţi?

Ȋnsă foşnetul blând al vântului aplecă cu o măiastră adiere vârfurile ierbilor, obligând micuţa creatură să remarce cu disperare:

-       Sunt chiar o proastă? Faceţi aceste temenele atât de pline de stil; ce, eu nu ştiu că sunteţi ca şi mine nişte falşi? Teatru de doi bani, măşti lacome gata să mă facă să spun ca şi ei... Ei bine, nu o voi face!

Dar nimeni nu-i răspunse. Săraca micuţă creatură alergă cât o ţinură plămânii ei mici şi se ascunse de soarele strălucitor sub o frunză veştedă şi găurită.

-       Aici măcar nu mă mai vede nimeni! Orice ar zice făloşii cei verzi nu sunt o complexată şi nici o frustrată, nu, nu, nu şi nu!

Plânse cu obidă şi printre sughiţiri opintite reluă:

-       Voi găsi eu pe cineva care să mă placă, le voi arăta că pot gândi înţelept, îi voi pune eu la punct.

Şi cu astfel de gânduri mari în căpuşorul ei mic se porni să străbată o creangă putredă de copac. Pentru, ea, acea ramură părea mare cât o planetă, lungă, groasă, imensă, tocmai bună de lovit. Lovi creanga cu năduf, iar zgomotul înfundat o făcu să se lanseze într-o nouă tiradă internă.

-       Da, gândi micuţa, voi sunteţi vinovaţi de ceea ce sunt. De nu eraţi aşa de meschini mi-aţi fi zis de dinainte. Ȋnsă acum vă desfid să mai spuneţi ceva.

Cocoţată acum pe un nod de pe ramura ruptă, făcu o mişcare neîndemânatecă şi se prăbuşi într-o gaură din creangă. Gaura era prea mică pentru soarele luminos, însă mare şi întunecoasă pentru fiinţa cea voinic cugetătoare.

-       Ah, repede m-aţi înfrânt, condamnă ea. Dacă nu puneaţi grota aceasta aici vă arătam eu vouă. M-aţi făcut răutăcioasă, voi cu speculaţiile voastre! Naivă mai sunt, naivă şi... după o clipă de tăcere continuă. Dacă sunt alintată e tot vina voastră, trebuia să mă lăsaţi aşa cum eram capabilă să fiu!

Ȋnspăimântată alergă, se izbi de pereţii când moi, când duri ai găuricii şi orbecăind se lamentă cu glasul ei firav:

-       M-aţi umplut cu toate formele negative de caracter, m-aţi transformat într-o haznaaaa!

Micuţa creatură, plânse lung, icnit iar pieptul i se ridica în pas cu suspinele cei întrerupeau durerea. Nici o mângâiere, nici un cuvânt prietenesc de nicăieri. Era singură cu ea însăşi.

Dintr-o dată, imenşi balauri-şerpi-păroşi se năpustiră direct spre ea. Mişunau înspăimântător, cu gurile larg deschise , forfecând din mandibulele de oţel cu care-i înzestrase natura. Ȋntrega lume părea că a încremenit suspendată într-n moment de teamă supremă, iar micuţa creatură, de spaimă, nu mai mişcă deloc, respiraţia-i părând ai fi încetat definitiv. Cu gura rămasă deschisă, cu un firicel de salivă scurgându-i-se încet şi cu inimioara-i pierită asista terifiată la spectacolul ce se desfăşura înaintea ochilor ei. Uriaşele monstruozităţi, încet, încet, parcă fiecare mânate de un demon interior se sfâşiară pe dinăuntru şi din pieile despicate, un curcubeu de culori izbucni spre o lumină mai înaltă! Erau fluturi, albi, galbeni, roşii, albaştri şi fosforescenţi, picături divine, înaripate şi eterice.

După şocul de rigoare, micuţa creatură decretă înverşunată:

-       A-ţi văzut? Voi mă faceţi să gândesc superficial, voi îmi arătaţi monştri, iar eu bineînţeles  văd monştri. Acum de ce sunt fluturi şi nu monştri?

Fără pauză, plină de vigoare şi  tensiune, articulă clar:

-       Totul e trecător, vid, gol, nimic, prostii. Prin urmare eu voi alege ce va fi:

Ȋn primul rând vreau o linişte, să fie mare, albă, multă şi plină de găuri ca să pot privi prin ea în siguranţă afară.

Ȋn al doilea rând să-mi daţi o casă unde să mă pot odihni, să mă pot ascunde; unde să pot să pot să am sentimentul de a fi acasă la mine.

Ȋn al treilea rând nu vreau să mai aud de voi! De acum nu mai depind de voi! De aerul vostru, de hrana voastră, de predicile voastre, de cuvintele voastre.

Ȋn al patrulea rând să nu mai aud nimic! Spuneţi ce vreţi, eu nu mai ascult, deoarece ştiu deja tot şi nu mă mai interesează decât acel ceva ce o să mă mulţumească când îl voi găsi

Ȋn al cincilea rând, trebuie să găsesc eu lucrul, drumul spre lumină! Şi ce împăcată voi fi atunci, veţi vedea voi!

Trăgandu-şi sufletul şi răsuflând adânc din micuţul piept, micuţa creatură reluă cu o voce surdă:

-       Voi m-aţi rupt în două, nu mai vreau război, cu mine însumi, vreau Totul, pricepeţi? Voi nu mi-aţi dat nimic, chiar nimic!

Şi acum, puţin cam obosită, bolborosi:

-       Ajung eu la linişte şi pace, la mulţumire, am să mă detaşez eu de voi, netrebnicilor!

-       M-aţi învăţat cuvinte şi iar cuvinte, iar în întunericul ăsta, nici unul din ele nu luminează.

Apoi, flămândă, însetată şi încă puţin speriată micuţa creatură îşi continuă drumul. Ȋntâmplarea, bat-o vina, rupse creanga  chiar nu departe de găuricea unde iniţial căzuse şi ea, cea înverşunată doar în minte şi în inimă dar nu şi în sufletu-i primordial, se prăvăli a doua oară în gol. Ȋnsă de data aceasta, căzu direct afară, pe sol, lângă vechii ei inamici, firele de iarbă. Se uită o ultimă oară la ei şi îşi puse căpuşorul jos căzând parcă într-un somn adânc.

Afară soarele se grăbea să­-şi stingă caleaşca, iar roibii săi se prefăcură într-o mare de sânge. Fără să ştie, micuţa creatură, îndeplinindu-şi sorocul celor câteva ore se stinse repede, repede sărmana. Căci uitasem eu să va spui, micuţa creatură, nu era altceva decât o efemeridă. Sărăcuţa-i minte se spulberă în vânt şi dintr-o dată, un mic fir de iarbă, răbdător, împinse fragilul corp deoparte şi cu tenacitate, mulţumit că a ajuns, se pregăti să se înalţe înţelept şi calm înspre cerul albastru închis ce mai păstra reflecţii roşiatice de la apusul de soare. El nu dorea nimic şi nu impunea nimic lumii. El se înălţa pur si simplu, aşa precum propria-i natură îi impunea. Asta era, de ce să fie oare altfel?

***

 A descoperi libertatea în mijlocul ţintei, este ca şi cum finalul ar exista vreodată, ca şi cum viitorul ar fi real din perspectiva prezentului.

For my friend Florin

Copilul şi Vidul

Stăpâne, stăpâne, strigă copilul,

Zărit-am pe păşune un animal ciudat

Care mergea când înainte când înapoi,

Făcând stranii semne, bolborosind într-una.

Când m-am apropriat de el, mi-a zis foarte serios:

Să ştii că dacă înainte stai şi înapoi mergi

Iar sus cobori şi jos urci.

Atunci, Totul e foarte clar!

Şi astfel tăcu nebunul continuîndu-şi semnele.

Curios lucru stăpâne, tu parcă spune-ai invers.

Atunci, nedumerit l-a întrebat:

Ȋntodeauna a fost aşa, sau putem alege aşa cum dorim?

El îi răspunse surâzând:

De ce să te mai chinui copile, nu tu alegi, ci celălalt tu,

Iar lupta-i inutilă.

Hotărât lucru domnule, nu ştiam că exista doi eu în mine.

Prostule, vorbit-am eu de doi, e vorba de milioane de eu-uri,

Câte direcţii tot atâtea realităţi.

Domnule, dar semnele pe care le faceţi ce înseamnă?

Cine ţi-a spus că înseamnă ceva?

Dar bine, trebuie să aibă-un sens?!

Semnul are sens doar pentru tine şi nu pentru Nimeni!

Astfel vorbi Nebunul şi dispăru.

Ce fu asta Stăpâne? Sau tu nu-mi eşti Stăpân, iar eu nu sunt?

Astfel spuse şi copilul şi dispăru.

To my son Eddie